Presa - Oglinda timpului nostru

Cum este piaţa de presă scrisă din România în prezent?
Teodora Migdalovici: Presa e, ca să citez o poziţionare fără angajare, “oglinda timpului nostru”. Avem comportamente interesante pe zona editorială, care pot oricând să intre în competiţie cu standardele vestului educat, fără să-şi piardă savoarea locală.

Care sunt reperele tale în acest sens?
Teodora Migdalovici: Gândul – mai ales înainte de achiziţionare şi Jurnalul (şi nu pentru că am făcut consultanţă pe zona construcţiei de marcă). Pe zona publicaţiilor de stil şi atitudine, admir Tabu (face opinie separată de restul publicaţiilor cu care e înfrăţită acţionarial vorbind. E scrisă şi ilustrată cu mai mult talent, cu mai multă pasiune, cu mai multă răspundere decât oricare dintre ele).
Preţuiam Cosmo pentru stilul particular, cu referinţe locale, mai ales pe vremea echipei Elena Francisc, dar am încredere în gusturile Ancai Ciuciulin. Şi preţuiesc referinţele de management al Cristinei Simion, de la Edipresse, tot aşa cum preţuiesc Elle, ca proiect, peste tot în lume.
Avem, deci, vârfuri în zona comportamentului editorial. Avem şi inflaţie de publicaţii bârfelnice. Nu mi-a fost deloc mică surpriza când am văzut avântul nebun al titlurilor de “sfadă şi spadă”. Dar asta, atenţie, spune foarte multe şi despre gustul public.
La Academia Caţavencu, de pildă, se scrie mai puţin şi se inventează mai mult. Dintr-o publicaţie savuroasă, cu miez şi poante inteligente, după plecări masive şi pierderea unor personaje de clasă, n-a mai rămas decât istoria unui mare nume şi-o echipă resăpata care nu se ridică la înălţimea referinţelor anterioare. Ţin minte epoca gloriaosă când Caţavencu era sursa mea de bună dispoziţie şi când râdeam cu prietenii, pe înfundate sau în hohot, de la prima la ultima pagină. Acum lectura tradusă în mimică se rezumă doar pe alocuri la zâmbete şi grimase. În rest, plicitis sau intersecţia cu “sfada şi spadă”. Din păcate, nici Aspirina Săracului, care se vrea replica la Caţavenci, nu reuşeşte să depăşească statutul de “tentativă”.
Îl prefer tot mai mult pe Dinescu – partener televizat de conversaţie, unui Dinescu de scriitură. E ciudat cum, dintr-o naţie cu vocaţia ironiei şi-a auto-ironiei, cum suntem noi, cu apetenţă pentru râsul muşcător şi inteligent, pentru vorba suculentă şi vocaţie pentru discursul argumentativ, nu există astăzi referinţe editoriale decât punctual, răspândite prin toată presa, dar necoagulate admirabil sub un singur nume.
Un alt dat al presei locale de azi e importul de titluri celebre, mai ales din zona de business, cu promisiuni pe care echipele locale nu reuşesc întotdeauna să le onoreze. Lipseşte nervul, grila de lectură a problemelor industriei locale la care se face referinţă, lipseşte curajul de a asuma teme controversate şi dificultăţi reale. Şi-aici nu ştii a cui e vina – a celor care semnează articolele sau a celor care cenzurează din umbră. Se preiau comunicate de presă aride, se merge pe cărări bătute. Se moştenesc, de la o echipă la alta, ideile fixe despre un subiect sau altul. Şi e, adesea, o lipsă de curiozitate absolut descurajantă. Există peste tot în presa românească oameni de condei care “ştiu ei mai bine”. O ştiu mai bine şi o colportează mai departe din auzite, fără să se fi documentat vreodata de la sursă. Fără să pornească un demers de investigaţie lipsit de prejudecăţi. Fără să fie pur şi simplu în căutarea adevărului. Verificând, pe alocuri, informaţia, de la trei surse ale unor surse cu care au băut o cafea la un eveniment monden.
În replică, mi se pare interesantă evoluţia editorialului ca gen şi invitaţia la opinie din partea cealaltă a baricadei: practicienilor li se dă cuvântul. Uneori, ai revelaţii. Din felul în care ei scriu şi argumentează îţi dai seama mult mai limpede ce e realitate şi ce e ficţiune în cazul unor personaje de notorietate. Lansat de Capital şi validat ulterior de alte publicaţii - şi BMG este o zonă de referinţă – apariţia “opinologilor în cunoştinţă de cauză” e de cele mai multe ori, reconfortantă, spumoasă şi miezoasă. Evident, există şi reversul medaliei. Am văzut pe paginile web care scaneaza tendinţele în business platitudini colosale, sub semnătura unor nume îndelung PR-izate.
Interesantă, mi se mai pare, ascensiunea şi cariera publicaţiilor de idee, de la 22 citire, la Dilema, Idei în Dialog, Altitudini şi promovarea în grila nouă, a publicaţiilor istorice aflate pe această nişă – şi aici mă refer la România Literară.

În ultimii ani, s-au lansat tot mai multe titluri, tot mai multe reviste de nişă, dar am văzut şi mai multe reviste de companii (BMW, Ford, Coca-Cola). De asemenea, se poate observa şi o aglomerare de reviste electronice. În acest context, cum poţi face diferenţa între publicaţii de acelaşi gen?
Teodora Migdalovici: Personal, cred foarte mult în diversitate. Şi apariţiile la care faceţi referinţă sunt un semn al varietăţii, şi-n consecinţă, al unei pieţe care a depăşit stadiul formalismului de abecedar şi explorează. Explorează fie “specializarea până la ultimele consecinţe” (prin nişe, aşa cum sunt publicaţiile dedicate exclusiv unor domenii bine definite), fie genul comunicării fusion, care permite intersecţia între PR, scriitura de presă şi formele tradiţionale ale acesteia.
Problema – dacă există una – e felul în care “gestionezi” calitatea acestor produse a căror esenţă rămâne “cuvântul bine scris”.
Revistele generaliste vor continua să stea legate la pachet, în depozite – bun suport pentru praful de acolo, în vreme ce publicaţiile nişate ale competiţiei ajung la cititorul “predispus”, construiesc notorietate, bifează obiective şi fac carieră.
Revistele de nişă, purtătoare de logo-uri celebre – de la Ford la plus infinit – trebuie să respire prin toţi porii “atmosfera” mărcii. Dacă ai acoperit logo-ul şi conţinutul publicaţiei cu pricina e incert, n-ai şti de unde să-l iei şi cui să-i acorzi “paternitatea” pentru conţinut, dacă mai degrabă vorbeşte despre categorie, decât despre personalitatea unui brand dat, e clar: avem de-a face cu un produs ratat din start. Deşi rostul lui e să “facă diferenţa”, realitatea îl recomandă pentru masa mediocrităţilor.